Să nu se piardă ce-i al Tău
Pe marea-nvolburată,
Că nu-i mai mare-Acela rău,
Mai mare Tu ești, Tată!

O, să nu cadă de pe stâncă
Plăpânzii Tăi copii,
Că vântul tot lovește încă,
Furtuni și vijelii.

Păzește mieii Tăi micuți
Și oi și mielușele,
C-atâția frați sunt prefăcuți
Și-atâtea fiare rele!

Privește porumbița Ta
Cum rana-i sângerează,
Și pune-i Tu balsam pe ea,
Cu har o cercetează.

Privește, Doamne, atâți călăi
Și nesătui în turmă;
Privește la copiii Tăi
Cum viața li se curmă.

Atâtea răni sunt în popor,
Dar cine le pricepe?
Aproape orice slujitor
La slujbă se întrece...

E vremea grea de ațipire
Și lepădare de credință,
Dar tot rămâne în picioare
A Ta făgăduință!

În lung și-n lat, Tu n-ai rămas
Lipsit de mărturie,
Și ai popor nenumărat
Din orice neam și seminție.

Ajută Tu poporul Tău
Să rabde și să lucre,
Și cât o fi zăduf de greu,
Pe Tine să Te-asculte!